Prima lacrima din lume mi-am pierdut-o in zapada.
Am plecat ca sa o caut, insa iarna mea de dor
o taiase in cristale, inainte chiar sa cada

si i-a rupt caderea dulce intr-un si mai dulce zbor.

Am visat-o nopţi de-a randul, lacrima de foc si para

care ca dintr-o-ntamplare a-ngheţat si s-a pierdut...
Poate-as fi cantat la luna, insa frigul dinspre seara
mi-a racit cantecu-n pieptul ce acuma zace mut.



Primul zambet de pe lume mi l-a luat o vijelie

l-a tarat prin praf si frunze pana cand s-a murdarit.
Cand am vrut sa-l iau in mana, din gramada vineţie
am luat doar o frunza moarta, mirosind a antracit.


L-am visat fara oprire, zambetul de-amar si miere
care arde-acu-ntre frunze, ca pe-un rug nesocotit.

As fi vrut sa-i cant un bocet, insa fumul ca o fiere
m-a inabusit, si limba mi-a facut-o de granit.



Prima dulce amorţeala de pe lumea asta fada
nu mi-a luat-o nici ninsoarea, si nici vantul nenfricat.

M-au lasat cu ea in casa si s-au dus apoi sa-si vada
ba de frunze, ba de fulgii de un gri imaculat.